Aş avea nevoie de zeci, ba chiar sute de pagini pentru a cuprinde în cuvinte şi-n imagini vastul ţinut al Alaskăi, cu întinderile sale albe guvernate de câinii nordici, cu asprimea traseului Iditarod care a dat naştere celei mai renumite şi mai râvnite curse din istoria mushing-ului! Căci cine a parcurs vreodată cursa Iditarod, se poate considera un musher împlinit, experimentat, călit în gerurile şi piedicile de tot felul ale unui traseu de aproape 2000 de km, care leagă localitatea Willow, de lângă Anchorage, de localitatea Nome.
Este posibil oare ca atelajele canine să parcurgă peste 1000 de mile prin Alaska? În 1973, unii au spus că ar fi posibil acest lucru. Dar alţii nu s-au rezumat doar la a face această afirmaţie ci au trecut direct la fapte, coordonaţi de cel care avea să devină cunoscut drept părintele Iditarod-ului, Joe Redington Sr. Ideea organizării unei curse care să reitereze traseul Iditarod (care în anii 20 era folosit pentru livrarea corespondenşei şi transportarea proviziilor din oraşele de coastă Seward şi Knik în oraşele miniere Flat, Ophir, Iditarod şi în comunităţile din vest, Unalakleet, Elim, Golovin, Muntele Alb, Nome) era adusă în discuţie destul de des de către musheri. În cele din urmă, în 1967, Dorothy G. Page care se ocupa de organizarea Centenarului Alaska (sărbătorirea a 100 de ani de când Alaska a fost cumpărată de către Statele Unite de la ruşi), a avut ideea organizării cursei Iditarod pentru a celebra importantul eveniment. A fost organizată o cursă dar doar pe o distanţă de 28 de mile. Întrebarea dacă atelajele canine ar fi putut parcurge circa 1000 de mile, din Anchorage până la Nome, rămânea încă în picioare. Singurul care credea cu tărie în reuşita unei curse de-o asemenea amploare rămânea Joe Redington Sr., un bărbat hotărât, determinat, care venise în Alaska din Oklahoma, îşi înfiinţase o Canisă în Knik şi-şi dedica aproape tot timpul mushing-ului. În 1973, Redington era pregătit să dea start cursei. Iniţial acesta ar fi propus, pentru început, parcurgerea a doar 500 de mile, între Anchorage şi Iditarod (mic oraş minier care a furnizat numele celei mai mari curse de atelaje canine din întreaga lume) dar Dick Mackey, un musher de sprint din Anchorage, unul dintre entuziaştii care împărtăşeau ideile lui Redington, a venit cu o idee: „Nimeni nu a auzit de Iditarod! De ce să nu facem o cursă până la Nome?!” Zis şi făcut! Redington, împreună cu Tom Johnson şi Gleo Huyck au început să lucreze la planul cursei, şi, pentru a atrage mulţi participanţi, a anunţat că va fi pus în joc un premiu de 50.000 de dolari! La auzul acestei veşti, toată comunitatea musherilor a rămas uimită: toate premiile în bani, de la toate cursele din lume, puse cap la cap, nu însumau cât marele premiu de la Iditarod! La acea vreme, relatează musherul Howard Farley, unul dintre organizatori, această sumă enormă nici nu era strânsă. Însă, uşor, uşor, banii s-au strâns: colonelul „Muktuk” Marston a donat suma de 10.000 de dolari, Banca din Nord a aprobat un împrumut de 30.000 de dolari pe numele afaceristului local Bruce Kendal, bani care au fost obţinuţi tot pentru marele premiu, iar Joe Redington şi-a închiriat terenul din Knik pentru a face rost de bani.
Multe nume sunt amintite de-a lungul istoriei renumitei curse din friguroasa Alaskă. Dar două rămân în amintirea tuturor, drept părinţii cursei Iditaror:
Joe Redington Senior – s-a născut în Oklahoma, a avut o copilărie nefericită, lipsită de căldura unui cămin şi de blândeţea unei mame. De mic copil a bătut ţinuturile de baştină în lung şi-n lat în căutarea unui loc de muncă. Sosirea în Alaska, în 1948, a însemnat renaşterea sa. Redington avea să găsească apartenenţa, căminul pe care nu le-a avut până acum. Un om care până nu demult era nefericit şi singur, a devenit capabil să-şi construiască o familie, să o întreţină vânând şi pescuind, să se specializeze în mushing, să lupte pentru idealurile sale. Redington, soţia sa, Vi, împreună cu copiii, au locuit la Flat Horn Lake şi în Knik. Joe a lucrat ca ghid pentru vânători, pilot particular, miner, pescar, dar mushing-ul a rămas pasiunea sa numărul unu. În Canisa lui a avut chiar şi 500 de exemplare de Husky. Aproape fără niciun ajutor din altă parte, Redington a salvat mushing-ul din Alaska de la extincţie. Văzând că în oraşele şi satele din vecinătate, exemplarele canine începeau să fie din ce în ce mai rare iar tehnologia, prin utilizarea snowmobilelor, începea să câştige teren, Redington a simţit că trebuie să ia atitudine. Cu ambiţie, dragoste nemărginită pentru câinii de sanie şi refuzând să spună „nu se poate”, Redington ne-a lăsat moştenire un traseu de o mie de mile care traversează Alaska, astfel câştigându-şi titlul de „Părintele Iditarod-ului”.
Redington a parcurs şi el de 19 ori traseul Iditarod, între 1974 şi 1992. Cel mai bun loc ocupat a fost locul cinci în 1975, 1977, 1978. Cel mai bun timp al său a fost în 1989, când a finalizat cursa în 12 zile, două ore, 57 de minute şi 16 secunde. În 1979, Redington şi Susan Butcher, împreună cu o echipe de şapte Husky, au ajuns pe vârful McKinley/Alaska – 6.194 m.
În 1997, pentru a celebra 25 de ani de la inaugurarea cursei şi 50 de ani de când devenise musher, Redington a concurat şi el, treminând pe locul 36. Pe 24 iunie 1999, acest minunat om avea să părăsească definitiv pasiunile care l-au consacrat, la vârsta de 82 de ani. După moartea sa, un nou premiu dedicat musherilor a fost creat, în cinstea Părintelui Iditarod: un bust de bronz oferit pentru prima oară lui Doug Swingley, în anul 2000. Redington a fost înmormântat aşa cum şi-a petrecut mare parte din viaţă: într-o sanie. La întâlnirile Comitetului Cursei Iditarod, numele său este trecut mereu printre cele ale membrilor prezenţi. Doar că, în dreptul său, este trecut, ca o scuză care dăinuieşte şi va dăinui şi de aici înainte, „este în cursă”.
„Nu mai este nimeni ca Joe. El m-a învăţat tot ce trebuie despre mushing şi despre Iditarod, dar mai ales ce înseamnă a fi un locuitor al Alaskăi şi cum trăieşte un adevărat deschizător de drumuri.” (Susan Butcher)
Dorothy G. Page – cunoscută drept „Mama cursei Iditarod”, a fost mulţi ani editor al revistei „Iditarod Runner”, a murit în mod neaşteptat pe 16 noiembrie 1989. La acea dată, Dorothy era trezorier al Comitetului Iditarod, membru activ al Societăţii Istorice Wasilla-Knik-Willow, precum şi director al Muzeului Wasilla. În fiecare an se acordă un premiu în cinstea sa, musherului care parcurge primul jumatate din cursă. Câştigătorul primeşte 3000 de dolari iar numele său este gravat pe un trofeu care va fi păstrat la sediul central al Iditarod, în Wasilla.
Prima cursă… primele emoţii…
Când calendarul a indicat prima sâmbătă din martie, anul de graţie 1973, 34 de echipe aveau să se alinieze la linia de start din Anchorage (la complexul Tudor Track). După plecarea echipelor, pe drumul întortocheat şi nemilos al celui mai mare traseu de atelaje canine din lume, toţi se întrebau dacă va fi cineva capabil să termine cursa. Un sentiment de exaltare, de emoţie combinată cu nervozitate şi speranţă încerca toţi musherii. Niciunul nu se mai întrecuse (mai ales cu câini Husky) pe o distanţă atât de mare. Era o ocazie unică în viaţa fiecăruia să demonstreze de ce sunt în stare. La banchetul care s-a ţinut înainte ca musherii să plece în cursa vieţii lor, musher-ul George Attla, de 10 ori campion mondial la sprint, a estimat ca timp de parcurgere a traseului, 10 zile. În ciuda acestui pronostic fericit, cursa a fost finalizată în 30 de zile şi 49 de minute de către Dick Wilmarth care a trecut primul linia de sosire din Nome, urmat de Bobby Vent pe poziţia a doua, Dan Seavey, pe locul trei şi Attla, pe locul patru.
O caracteristică a primei curse Iditarod a fost păstrată până în ziua de azi: cursa este pentru oricine, şi pentru cei mai rapizi, şi pentru cei mai domoli. Pentru cei mai mulţi dintre participanţi, nu neapărat marele premiu este important ci câştigarea unei centuri de finalist. La cursa din 1973, din cele 34 de echipe care-au luat startul, 22 au finalizat cursa. La petrecerea de după competiţie, Redington a întrebat dacă ar trebui să repete cursa şi în anul următor. Mulţumiţi de cum s-a derulat prima cursă, toţi au fost de acord. Şi uite aşa, traseul Iditarod-ului a fost stabilit şi, an de an, atrage tot mai mulţi adepţi!
Traseul Iditarod în cifre!
1973 – 35 de musheri au luat startul în prima cursă Iditarod, niciunul nefiind sigur că va ajunge la destinaţie (în Nome). Dar 22 dintre ei au terminat cursa. Dick Wilmarth a câştigat primul Iditarod, parcurgând traseul în 20 de zile. Dar nu a mai concurat niciodată. Pe ultimul loc s-a plasat John Schultz care a intrat în istorie drept cel mai „domol” participant, terminând cursa în mai bine de 32 de zile.
1974 – după 20 de zile şi 15 ore, Cal Huntington a terminat cursa şi a devenit singurul musher care a câştigat şi Iditarod-ul şi cursa de sprint din cadrul Campionatului Mondial Anchorage Fur RendezVous. Fondatorul Iditarod, Joe Redington a participat şi el la cursă şi a terminat pe locul 11, pierzând în faţa fiului său – Joee Redington Jr., care a ieşit pe locul 9. Mary Shields şi Lolly Medley au devenit primele femei care au concurat la Iditarod.
1975 – „Yukon Fox” Emmit Peters of Ruby a câştigat cursa în 14 zile şi 15 ore – cu şase zile mai puţin decât cursa din 74. Niciun musher nu a depăşit acest record până în anul 1980. Cu mai puţin de o oră în urma lui Peter s-au clasat Jerry Riley şi Joee Redington.
1976 – Jerry Riley a câştigat cursa în 18 zile şi 23 de ore şi primit cel mai slăbuţ premiu financiar din istoria Iditarod: doar 7.200 de dolari. Emmit Peters, câştigătorul din 75, avea să termine de data aceasta pe poziţia a cincea.
1977 – Rick Swenson, care avea să devină unul dintre învingătorii constanţi ai curselor Iditarod, a câştigat cursa.
1978 – câştigătorul din acest an este Dick Mackey din Wasilla care l-a învins „la mustaţă” pe Swenson, într-o cursă nebunească pe starda principală din Nome, cu puţin timp înainte de linia de sosire. Acesta a fost cel mai strâns final din istoria Iditarod. A existat şi o confuzie la linia de sosire: sania lui Swenson a trecut prima linia de sosire şi acelşi lucru s-a întâmplat şi cu primul câine din echipajul lui Mackey. Arbitri au deliberat: cel al cărui câine a trecut primul linie de sosire, acela este învingătorul cursei.
1979 – Swenson a câştigat această cursă iar Rookie Susan Butcher a devenit prima femeie care a intrat în Topul 10 al musherilor, clasându-se pe poziţia a noua.
1980 – câştigătorul cursei este Joe May, cu un total de 14 zile şi lapte ore.
1981 – Rick Swenson a obţinut încă o victorie, cu un timp de 12 zile şi nouă ore şi un premiu de 24.000 de dolari.
1982 – din nou o cursă foarte strânsă, de data aceasta între Swenson şi Susan Butcher. Susan a pierdut în faţa lui Rick la un interval de doar patru minute.
1983 – Larry „Cowboy” Smith din Dawson, Yukon, a alergat pe mai multe sute de mile fără a fi depăşit de nimeni dar, spre final, a fost devansat de Rick Mackey şi de Eep Anderson.
1984 – dacă doar cu un an înainte ieşise învingător, de data aceasta, Rick Mackey s-a clasat pe poziţia 29. Dean Osmar din Clam Gulch s-a clasat pe primul loc, urmat de Susan Butcher şi Joe Garnie.
1985 – Libby Riddles a devenit prima femeie care a câştigat o cursă Iditarod.
1986, 1987, 1988 şi 1990 – au fost anii de glorie ai lui Susan Butcher care a câştigat cu brio cursele.
Sărim de la Susan Butcher la Dallas Seavey musherul care a câştigat cursa Iditarod din 2012, cu un timp de 9 zile, 4 ore, 29 de minute şi 26 de secunde. Iată ce evoluţie, de la timpul de 20 de zile pe care l-a parcurs Dick Wilmarth în 1973, la doar 9 zile – timpul scos de Seavey! (au existat şi timpi mai mici, chiar de 8 zile, scoşi în anii trecuţi). Atât timp cât vor exista pasionaţi ai sportului cu atelaje canine, al căror curaj şi determinare îi va propulsa în întrecerile din frumoasa şi înzăpezita Alaska, traseul Iditarod va rămâne idealul oricărui musher şi simbolul suprem al curselor de câini!
autor: Mihaela Istrate
(la baza acestor acestor rânduri a stat parcurgerea cu nesaț a lucrărilor „Iditarod – fact book – a complete guide to the last Great Race” – Tricia Brown 2006 și „Iditarod Classics: Tales of the Trail Told by the Men and Women Who Race Across Alaska”, Lew Freedman – 1992.)
Dragostea pentru caini poate sta la baza carierei tale! Afla cum poţi să devii musher